 De vorbã cu duhovnicul Iustin Pîrvu : „Sã fim smeriti, dar nu pînã la slugãrnicie“
• „Dacã stãm si reflectãm putin sau întoarcem o privire înapoi la atîtea veacuri de istorie crestinã, poporul nostru prin însãsi structura lui sufleteascã a trãit sub semnul oblãduitor al crucii, al dragostei si grijii pe care Dumnezeu i-a purtat-o tocmai pentru ceea ce putem numi smerenie româneascã“ „Luati jugul Meu asupra voastrã si învãtati de la Mine cã sînt blînd si smerit cu inima si veti gãsi odihnã în sufletele voastre" (Matei, cap. 11, 29). Domnul Iisus Hristos ne-a lãsat multe învãtãturi mîntuitoare, arãtîndu-ne prin însusi exemplul Lui cum sã le împlinim. Ne-a iubit asa de mult pe noi cei rãtãciti si prinsi în mrejele multor pãcate, încît S-a dat pildã de smerenie arãtîndu-ne cum sã mostenim ÃŽmpãrãtia cerurilor. Ce dovezi sã mai cerem sau ce învãtãturi sau filozofi sã mai cercetãm? Nu trebuie decît sã ne descãtusãm sufletele din robia patimilor si sã luãm aminte la viata Domnului care este o neîntreruptã si o negrãitã smerenie. Se naste smerit într-un grajd de vite, trãieste tot asa de smerit învãtînd si tãmãduind poporul, iar ca pe o încununare a acestor virtuti moare în cea mai adîncã smerenie. „S-a smerit pe Sine ascultãtor fãcîndu-se pînã la moarte, si încã moarte pe cruce“ (Filipeni cap 8,9). Hristos s-a îmbrãcat cu smerenia ca si cu o hainã pe care a purtat-o pînã la capãt, biruind cu aceasta puterile întunericului. Cu smerenia si cu dragostea cu care S-a plecat înaintea zidirii sale ne-a arãtat nouã, oamenilor calea pe care sã cãlãtorim în toatã vremea vietii noastre pentru a gãsi odihnã sufletelor noastre. Omul înstrãinat de Dumnezeu, înghiontit la tot pasul de tatãl minciunii si al mîndriei, îsi pune toatã nãdejdea în propriile puteri, îsi expune cu lãudãrosenie faptele sale, pãrãsind, astfel, calea smereniei, strãin fãcîndu-se de izvorul a toatã bogãtia. ÃŽn lãcomia si mîndria sa, omul uitã de traiul cel smerit si de faptul cã toate vin de la Dumnezeu si merg tot la El. Iisus ne vorbeste despre blîndetea si smerenia inimii, ne cere o lucrare lãuntricã fãrã fãtãrnicie care obligã la sinceritate fatã de Dumnezeu si implicit fatã de semeni. Nu trebuie ca exteriorul si manifestãrile noastre cele din afarã sã prisoseascã interiorului. Trebuie sã existe o complementaritate între cele douã aspecte, ca sã nu ne facem asemenea fariseului, ci sã urmãm pilda vamesului care recunoscîndu-si pãcatele si prin smerita pocãintã a sufletului se face plãcut lui Dumnezeu. Dacã stãm si reflectãm putin sau întoarcem o privire înapoi la atîtea veacuri de istorie crestinã, poporul nostru prin însãsi structura lui sufleteascã a trãit sub semnul oblãduitor al crucii, al dragostei si grijii pe care Dumnezeu i-a purtat-o tocmai pentru ceea ce putem numi smerenie româneascã. Traditia ne aduce permanent în fata ochilor pe omul din popor iubitor de strãini, îngãduitor, cu fricã de Dumnezeu, cu respect si evlavie fatã de cele sfinte si cu cugetul smerit, auzindu-l adesea spunînd „asa vrea Dumnezeu“. Mai este, însã, o vorbã româneascã: „nu existã pãdure fãrã uscãciuni“. Asa s-a întîmplat si de-a lungul timpului, în care mare parte din români si-au vãzut smerit de viata lor de zi cu zi: sã nu fie în ceartã cu vecinul, sã nu supere pe oarecine, sã-si învete copii carte si sã-i ducã la bisericã, sã trãiascã din muncã cinstitã si multe altele. Au existat, însã, si trãdãtori care, stãpîniti de mîndrie si de alte patimi pe care aceasta le naste, si-au trãdat neamul. Românul a avut o demnitate aparte în care s-au împletit armonios dragostea cu smerenia. Am convietuit atîtea veacuri cu diverse nationalitãti fãrã conflicte, tocmai pentru cã românul a stiut întotdeauna sã lase mai mult de la el, ba chiar uneori prea mult. A preferat sã se facã „slugã“ numai sã fie liniste si fiecare sã-si vadã de rosturile lui. ÃŽn temnitele comuniste, au avut prilejul sã vadã atîtea chipuri de români adevãrati care au înteles cuvîntul Evangheliei: dragoste, blîndete si smerenie. Am fost batjocoriti si umiliti, dar ceea ce ne-a tinut constiinta treazã a fost credinta si faptul cã identitatea noastrã ca popor o gãsim si o mentinem în sînul bisericii ortodoxe si a traditiei. Românul are un bun simt nativ pe care îl putem considera dar de la Dumnezeu, fãcîndu-l, astfel, diferit de celelalte natii ale Europei. Numai cã, astãzi, constatãm cu durere cã avalansa civilizatiei Europei apusene destabilizeazã si zdruncinã din telmelii asezarea sufleteascã de veacuri a românului. Dar, nãdãjduim cã Dumnezeu nu ne-a uitat si cã încã mai sînt rãdãcini adînci care sã ne mentinã o anumitã integritate si demnitate. Sã fim smeriti, dar nu pînã la slugãrnicie pentru binele nostru ca popor ortodox, în aceastã Europã. Sã rãmînã smeriti în sensul evanghelic, ca sã nu prejudiciem partea cea nevãzutã a existentei noastre.
|
Autentificare
