 Festivalul de Teatru - Piatra Neamt - Editia a XXI-a. „Am toate drepturile rezervate“
• interviu cu actorul Ion Caramitru Reporter: Stimate maestre, am sã încep abrupt: cum mai stati cu libertatea?
Ion Caramitru: Depinde la care libertate vã referiti. Pentru cã libertatea mea e conditionatã. Dacã e vorba de timp, am foarte putin. Pe dinãuntru, libertatea mea spiritualã nu s-a modificat de vreo patruzeci de ani, sînt liber de orice sarcini incomode si sînt dependent de propria mea conceptie despre viatã, care e foarte liberã. Fiind artist, nu trebuie sã fiu conditionat de nimic în mod imperios si sã-mi pot spune pãrerea de cîte ori am ocazia, fie cã e de domeniul public, fie cã este în artã.
Rebeliunea împotriva perfectiunii
Rep.: Eu tocmai voiam sã vã întreb dacã riscati o definitie a libertãtii, dar mi-ati rãspuns deja. În legãturã cu spectacolul din aceastã searã, si tinînd cont de partenerul select pe care l-ati avut în persoana maestrului Johnny Rãducanu, considerati cã jazz-ul este o stare de spirit?
I.C.: Jazz-ul este una din cele mai speciale stãri de spirit vis a vis de muzica clasicã. Despre jazz multã lume a spus cã vine sã contrazicã sau sã modifice aventurier un spectacol. Din contrã, este un fel de rebeliune artisticã împotriva perfectiunii, adãugînd la aceastã perfectiune modicã o libertate de expresie. Dreptul la imaginatie, dreptul la improvizatie, dreptul la respectul muzical al temei principale. Sigur cã unii fac mai bine, altii fac mai prost chestia asta. Dar cînd e jazz de calitate, e altceva. Trebuie sã ne amintim cît de extraordinare au fost interpretãrile jazz-istice ale lui Bach, de exemplu celebrul Play Bach, o adevãratã bucurie care nu contrazicea autorul cu nimic. Te trimitea mai serios la muzica clasicã.
În cãutarea stãrii de gratie
Rep.: V-am întrebat acest lucru pentru cã, de regulã, în astfel de recitaluri vã stiam în alte companii.
I.C.: Cu Dan Grigore...
Rep.: Exact; si nu numai. Dar, mãrturisesc cã pînã în aceastã searã nu v-am auzit niciodatã cîntînd.
I.C.: Nici nu m-am aventurat prea mult. Am mai cîntat prin spectacole unde personajele aveau astfel de interventii necesare...
Rep.: Si puteati da vina pe ele. Acum ati fost dumneavoastrã însusi.
I.C.: Asa este. Am fãcut în liceu ceva studii de pian, cînt la chitarã binisor, dar nu m-am axat pe materia asta pentru cã m-a interesat mult mai mult teatrul clasic. Iar aici nu e vorba de cîntec propriu-zis. Nu cînt asa ca sã mã... Cînt pe anumite texte care creeazã o stare de gratie...
Rep.: Ati gãsit o altã modalitate de a pune în valoare textul.
I.C.: Si care leagã foarte bine spectacolul. Îi dã unitate si cursivitate.
Sensul retãlmãcirii
Rep.: Sînteti recunoscut ca un maestru al rostirii versului. Cum reusiti sã retãlmãciti poetul, oricare ar fi el?
I.C.: Stiti, sînt cel putin douã lucruri esentiale în materia asta: întîi, trebuie sã fii foarte îndrãgostit, sincer si profund, de limba literarã, si sã fii constient cã ea este un organism viu, într-o vesnicã schimbare. Trebuie sã urmãresti aceastã evolutie. Iar poetii mar, poetii adevãrati nu pot fi considerati ca atare decît dacã sînt îmbogãtitori de limbã, care aduc o noutate în limba literarã. Eminescu a fãcut asta la vremea lui si de la el încoace se poate vorbi de poezie româneascã, de fapt. Marii poeti, au modificat limba, în sens pozitiv. Si vorbim de Blaga, vorbim de Ion Barbu, poetii mei preferati, de Nichita, de Marin Sorescu, evident... Ei au adus subtilitãti si sonoritãti extraordinare în limbã. Numai cã poezia celui de al douãzecilea secol este un univers închis, sau aparent închis, pentru cã ea ocupã cel mai mic spatiu tipografic si un spatiu infinit de întelegere. Metafore deschise care te fac sã cauti sã întelegi de unde pleacã ele. Lectura poeziei, din punctul nostru de vedere este o lecturã expresivã. De fapt, de întoarcere, prin interpretare, spre, sã zicem, momentul fierbinte al conceperii textului. Poetul îngheatã poezia în paginã si se elibereazã de ea. Noi o preluãm si facem drumul înapoi pînã în momentul de creatie care l-a tulburat pe poet si l-a fãcut sã scrie. Este un drum invers, un drum înapoi pe care trebuie sã-l populezi însã si cu propria ta conceptie asupra acelei teme.
Rep.: Am observat.
I.C.: Da, iatã, pe mine mã intereseazã deosebit tema din „Glosã“, pe care o tot repet si care îmi leagã spectacolul. Cu sensuri. Si vine perfect logic si organic lîngã poeti de astãzi.
Elogiu public
Rep.: Asearã ati sustinut acest recital si în fata publicului din Galati. Gãsiti cã existã vreo diferentã între publicul de acolo si cel de aici? Sau cel din Bucuresti?
I.C.: Nu. Dar dacã analizez bine, s-ar putea sã fie. La Galati am fost mai rar, la Piatra Neamt am venit mai des. Si atunci pot sã constat cã aici, la Piatra Neamt, publicul este format în timp, în respectul teatrului. Si teatrul de aici a fost dintotdeauna unul de avangardã. Nu are rost sã vã amintesc eu acum ce a însemnat cu ani în urmã în viata teatralã a tãrii.
Rep.: Sperãm sã redevinã la starea de gratie pe care chiar dumneavoastrã ati invocat-o.
I.C.: Va reveni sigur. Categoric. Aici sînt niste oameni care au sfintit locul ãsta si el nu se mai poate întina. Cã sînt multe acolade în legãturã cu asta, e altceva. Dar, publicul de aici este foarte avizat, foarte sensibil la arta scenicã. Si la Galati este. A fost sala arhiplinã, am fost primiti cu bucurie, dar aici parcã e ceva mai special.
Rep.: Publicului pietrean i se cuvenea un asemenea elogiu, cu atît mai mãgulitor cu cît vine din partea unui mare actor al scenei românesti. Ati sugerat cã acest spectacol va fi conservat într-un compact disc. Cînd se va întîmpla asta?
I.C.: Pînã la sfîrsitul acestui an.
Spatiul de comparatie
Rep.: În altã ordine de idei, de unde avîntul revolutionar din debutul spectacolului?
I.C.: A, pãi... ÃŽn perioada nenorocitã a poeziei de tipul ãsta, care a avut în spate si perioada proletcultistã, fragmentul din poezia „Lui Eminescu“ de A.Toma, de trei strofe, si în care poezia „Dintre sute de catarge“ a fost pozitivatã în sensul cã nimic nu se rupe, nimic nu dispare, pentru cã vasele se duc în rosul depãrtãrilor... pleacã la Moscova. Iar Vadim Tudor si Adrian Pãunescu vin si ne aduc aminte de perioada poeziei la comandã pe care am trãit-o în disperare cu totii. De ce sã nu ne aducem aminte putin? Si asta îmi creeazã mie un spatiu de comparatie. Uite ce a fost si, de fapt, ce trebuie sã fie.
Rep.: Si prinde la public, trebuie sã recunoastem.
I.C.: Da. Oamenii vor sã uite de asta, dar iatã cã nu se poate uita chiar asa de usor. Pentru cã poetii de curte, nemernicii ãstia care au creeat cultul personalitãtii, sînt acum mari politicieni si mari sefi de partide, vezi Doamne... Tot ei! Eu, uite, nu sînt de acord cu lucrul acesta. Si am toate drepturile rezervate.
|
Autentificare
