 Direct din Amsterdam: Anneee Frank!
Halal spectacol!
Mãrturisesc cã aveam scepticismele mele; subiectul, cutremurãtor în sine, este serios bãtãtorit: filme peste filme, teatru radiofonic, chiar punct de plecare al unor opere plastice, ca sã nu mai vorbim de cartea în sine. Cine nu ºtie de jurnalul bietei adolescente care ne vorbeºte cu vioiciune despre claustarea ei ºi a celorlalþi, care a durat aproape trei ani, a ajuns pînã în ajunul eliberãrii Olandei ºi a sfîrºit în cuptoarele de la Auschwitz? Oricît de cutremurãtoare, ºi tragedia sastiseºte, mai ales într-o lume a marilor violenþe cum e cea în care trãim; ba, insistenþa tematicã oboseºte îndeobºte.
Dar ce-a fãcut aici regizorul Alexander Hausvater este de un profesionalism jos pãlãria. Decupajul operat pe text cu bisturiul cel mai fin ºi mai precis. Paginarea exactã ºi fãrã ostentaþie prin ruperea spaþiului de joc care te implica direct (la uºã fiind primiþi de viitoarele „gazde“ ale claustraþilor, iar la sfîrºit simþind pentru o clipã fiorul recilor reflectoare de lagãr). Buna marcare a momentelor de reverie, în care prizonierii mansardei îºi lepãdau pielea ursuzã de oameni care se suportã greu ºi numai de frica morþii ºi deveneau însufleþiþi pînã la exuberanþã. Judicioasa articulare a pantomimei - cãci, în timpul zilei, nu puteau scoate nici un sunet - cu vocile din off (iatã, al doilea spectacol al Festivalului în care expresia corporalã este precumpãnitoare; sã fie într-un ceas bun!). Economia de mijloace cu care, fãrã nici un efort, toate nuanþele deveneau vizibile. Perfect „citibila“scindare a personajului titular între cea care trãieºte - a trãit - ºi cea care povesteºte, eul narator, spiritul ei in æternum. Folosirea spaþiului de joc, fãrã sã oboseascã ºi fãrã sã dea rãgaz spectatorului. Ritmul atent dozat.. Nu mai sfîrºesc sã le enumãr.
Cel mai minunat lucru era cã se vedea perfect cã ochiul de meseriaº al regizorului a supravegheat atent orice detaliu, eliminînd tot ce era fals, bombastic, trenant sau mãcar nelalocul lui. Un spectacol gîndit ºi fãcut „la milimetru“, fãrã sã permitã efecte ºi cîrlige ieftine, obþinînd un catharsis mai amplificat de simplitatea draconicã, aproape nudã, a faptelor în sine. Au amnericanii o vorbã, „a texbook show / book etc.“ (un spectacol / o carte etc. demnã de trecut în tratatele de specialitate, sã fie exemplu ºi altora cum se face treaba). Asta era prezentul spectacol: a textbook performance. ªi de o modernitate de expresie surpirnzãtoare pentru clasicitatea viziunii.
Distribuþia - inspiratã ºi foarte omogenã. Cele douã Anna Frank (Geni Brenda ºi Roxana Guttman) se completau emoþionant. „Veteranii“ Leonie Waldman Eliad, Rudy Rosenfeld, Nicolae Cãlugãriþa, secundaþi de mai tinerii lor colegi dintre care scot în faþã pe Alex Mihai (Alfred Dussel) ºi Bianca Dumitru (Miep), cele douã legãturi cu lumea ale prizonierilor, au jucat - nu bine, nu frumos ci exact ºi foarte adevãrat. Spun drept cã de multiºor n-am mai vãzut trupe aºa de bine „strunite“, în sensul bun al cuvîntului, care sã se vadã cã ascultã de regizor nu de nevoie, nu de fricã, nici mãcar din respect - implicit - ci din convingerea cã aºa e bine, aºa e just, aºa e teatral; ce bucurie sã vãd acum, dupã Masca, ºi pe aceasta... Poate Veaceslav Grosu mai are puþin de lucrat la ofiþerul sãu SS care.. aducea mai mult a KGB. SS-iºtii considerau despre ei înºiºi cã sînt un fel de semizei, de Lohengrini, aveau ceva halucinat ºi robespierrian în comportament. Mã rog, acesta o fi fost alt model…
Decorul, costumele, muzica - aceeaºi justeþe; se vede ºi aici cã regizorul ºi-a þinut frumos de tot colaboratorii din scurt.
Ce sã vã mai spun? Orice v-aº spune, nu vã face nici o idee cît de palidã despre spectacol. Sã vã spun cã, între toate adaptãrile de toate modelele dupã Jurnalul Annei Frank, eu votez pentru aceasta pe locul întîi. Frumoasã, înþeleaptã ºi dramaticã pe cît se poate. Ce mai, aceia dintre spectatori care, între Gaiþele ºi Anne Frank au ales Gaiþele - sala mai avea miercuri seara „ochiuri“ goale - s-au pãcãlit grav, îmi pare rãu sã-i anunþ.
Repet ºi susþin, un spectacol de trecut în manualele de specialitate, de studiat „la fotogramã“ pentru cei care au cam uitat ce înseamnã specific teatral. Mai mare dragul!
|
Autentificare
