 Criza în teatru ºi teatrul în crizã
Ce, Doamne, iartã-mã, de o orã stau ºi mã gîndesc la un titlu pentru materialul acesta ºi nu-mi vin decît platitudini în minte: teatrul la rãscruce; teatrul - încotro?; perspective dramatice contemporane ºi de-alde-astea. Dar - ce ºi cum sã spui despre destinul unei arte minunate aflate în stare de crizã majorã, „faþã cu“ un festival care ar pãrea sã dovedeascã tocmai contrariul conceptului crizei?
Or, atunci cînd nu ºtii încotro s-o iei, bine e sã te întorci înapoi pînã te lãmureºti în ce direcþie ar trebui sã mergi. S-o luãm, darã, „de la patuzsopt“, ba chiar ceva mai dinapoi.
Sã nu uitãm cã...
...Teatrul românesc, apãrut sub zodia scolasticului ºi a spectacolului de curte, evolueazã rapid spre funcþia sa primarã, aceea de tribunã de opinie. Într-o lume în efervescenþã, populatã de neºtiutori de carte, teatrul naþional a reprezentat ceea ce reprezintã pentru românii de astãzi televiziunea sau, de ce nu, Internetul. Generaþia patruzecioptistã a înþeles bine acest lucru ºi l-a folosit din plin. Ceea ce spunea Filimon despre rolul mobilizator al teatrului în limba greacã pentru pregãtirea miºcãrii eteriste putem spune ºi noi astãzi despre teatrul secolului al XIX-lea ºi mai de apoi. Detaliile ar ocupa prea mult loc ºi ar forþa uºi deschise: Hora Unirii s-a cîntat întîi pe o scenã de teatru; Independenþa, Primul Rãzboi Mondial, toatã ctitorirea României moderne ºi toatã istoria ei a încãput ºi a început în teatrele naþionale.
Pînã ºi perioada de relativã liniºte ºi prosperitate dintre rãzboaie s-a reflectat în dramaturgia ºi spectacologia româneascã, tocmai prin abolirea monopolului deþinut de aceste instituþii de culturã ºi prin diversificarea esteticã, dar ºi managerialã a fenomenului teatral. Literatura românã „ardea etapele“, sincronizîndu-se cu cultura lumii.
...Apoi a venit Al Doilea Rãzboi Mondial ºi, dupã dezastruosul lui sfîrºit, într-o þarã aflatã în stare de cronicã ºovãire, noii stãpîni ºi instrumentatorii lor de la Moscova nu puteau sã ignore - V. Lunacearski ºi epigonii sãi - rolul propagandistic al acestei arte atît de deschise. S-au „primenit“ structuri, s-a luat în stãpînire gîndirea artiºtilor. Azi, ei mai sînt ironizaþi sau huliþi pentru ceea ce au scris ºi au spus. Ce se putea face?
Dreptul la fricã
Unica apãrare a artistului în faþa istoriei este schizofrenia socialã, necesarã dedublare mai ales omului de teatru, sub zodia unei atît de drastice schimbãri politice ºi, subsecvent, sociale. Pentru cã arta, înainte de a fi altceva, este a unei vremi. Iar teatrul, spectacularul, este cel mai fericit, în imediatul sãu, dar ºi cel mai expus presiunilor orizontului de aºteptare.
ÃŽntr-un fel, am fost cu toþii tributari acestei mentalitãþi, dar nouã ni se recunoaºte dreptul la fricã - mai bine zis, fiecare îºi recunoaºte sieºi dreptul la fricã -, pe cînd artiºtilor - nu. Exponenþiali, ei trebuie sã rãspundã dublei presiuni a orizontului de aºteptare, cu atît mai drastic, în totalitarism, cu cît este mai încãrcat de reprimãri ºi autoreprimãri, ºi sã-i mulþumeascã atît pe cei ce dau comanda socialã cît ºi pe cei ce o resping; ba, încã, s-o facã fãrã sã arate cã resimt dubla presiune, pentru cã încruntarea genereazã suspiciune. Mai adãugînd la aceasta ºi „curãþenia“ ce s-a fãcut în acte ºi în conºtiinþe dupã 1989, ajungem la o perioadã mai greu de restituit documentar, din prisma orizontului de aºteptare, decît antichitatea. ªi totuºi, revoluþiile au obsesia propriei cronologii, cele de pînã acum au dovedit-o. Cît de încãrcate ne sînt conºtiinþele pentru a tenta o asemenea tabula rasa nu atît la nivel naþional cît la nivelul interesului fiecãruia? E poate prea devreme sã o ºtim.
Cum am putea dovedi, totuºi, amintirea vreunui gest de curaj? Care este instrumentul cu care cercetãtorul, chiar în ipoteza recoltãrii mãrturiei directe, ar putea sã mãsoare, sã calibreze exact adevãrul; ºi, din adevãrul presupus, cît e real ºi cît e imaginaþie? Ignorabimus.
Ce ne rãmîne, în cercetarea teatrului acelei epoci? ªansa unei munci asemãnãtoare celei prestate odinioarã de cei ce „puricau“ operele de artã, de cenzori ºi politruci, prin care sã identificãm... ceea ce ei n-au putut identifica, fiindcã, dacã ar fi identificat ei, ar fi dispãrut din text ori spectacol. Sau - culmea ironiei - ceea ce aceºtia vor fi lãsat, intenþionat, sã treacã, din considerente care, adesea, ne scapã sau... pe care nu le putem argumenta. ªi aceasta - pentru opere scrise acum cîteva zeci de ani!
Într-atît de cumplit a fost - ºi iatã cã mai este - perversul joc pe care l-au jucat cu conºtiinþele noaste, încît falsificarea n-a avut loc numai la prezentul de atunci, mimetic, ci se extinde ºi asupra prezentului ºi viitorului istoriei noastre. Sã încercãm, totuºi.
Supunere ºi opunere. Teatrul pîndit
Karl Jaspers propune conceptul de autodomesticire ca o reacþie a instinctului de conservare la represiunea prelungitã, întrebîndu-se dacã, da sau nu, „în urma procesului de «autodomesticire», omul ºi-ar pierde forþa ºi disciplina, tocmai întrucît societatea bine organizatã îl scuteºte de toate dificultãþile prin învingerea cãrora el a devenit odinioarã om. (...) Acolo unde el ºomul, nnþ este constrîns sã se supunã, dobîndindu-ºi funcþia sa, relativ sigurã, în supunere oarbã, teama se poate diminua pînã la a deveni motorul permanent al impunerii obedienþei.“
ÃŽn România ceauºistã, naþionalismul socialist - ce sã vezi! aºa se chema ºi ideologia lui Hitler… - aceastã „supunere oarbã“ de resortul fricii a însemnat pentru noi mai mult o reacþie de autosãlbãticire faþã de lumea ca lume. De aici, poate, reacþia adversã postrevoluþionarã: cosmopolitismul sãlbatic care, astãzi, începe a trezi cele trei reacþii dramatice aristoteliene de bazã: ruºinea, mila ºi groaza. Dar pentru dramaturgia ºi pentru spectacolul de teatru românesc, a fost un ceas, dacã nu fericit, mãcar spornic.
Frica de teatru, de artã, nevoia de a cenzura cît mai drastic faptul spectacular poate izvorî însã ºi de aici. Sã ne punem o clipã în postura unui asemenea activist. Ce te faci, tu, „factor responsabil“ cu un spectacol modern, pe un text - frecvent - clasic, adicã inatacabil (a se vedea celebrul „sã vie mîine tovarãºul Molière ãsta la mine cu secretarul de partid!“), spectacol cu un ritm antrenant, în care interpreþii „se scãlîmbãie“ în tot felul, un spectacol pe care þie, unul, nu-þi vine sã dai doi bani, dar la care publicul se înghesuie, rîde, aplaudã mai ceva ca la vizitele de lucru, comenteazã ºi… mai vine odatã, cu toatã familia, cu vecinii, cu prietenii? Ba, sãptãmîna urmãtoare, þi se trimite (reflexiv-pasiv cu nuanþe de gheaþã) o informare cum cã la un post strãin s-a comentat spectacolul ca fiind o criticã vehementã a regimului; ºi te trezeºti chemat „sus“ ºi întrebat: pãi, ce-ai pãzit, tovarãºe; unde þi-au fost ochii?!
De aici, ideea tragicomicã artei-sperietoare, a oamenilor de artã ca sabotori ai regimului, de aici ceea ce Marin Preda denumea „frica de scriitori“, convingerea cã „ãºtia“ (oamenii de artã ºi culturã, evident) nu au altã treabã decît „sã critice regimul“ instigaþi de obscure „forþe reacþionare“ externe. De aici, una din sursele paranoiei lui Ceauºescu (ºi a acoliþilor sãi), care nu l-a pãrãsit pînã la urmã, frica de „agentúrili strãÃni“. De aici, ideea restrîngerii pîrghiilor de afirmare artisticã la un unic festival de artã „angajatã“ - vai, tristã ambivalenþã semanticã: angajatã î militantã / angajatã î mercenarã. De aici, promovarea unei generaþii de scriitori, talentaþi sau netalentaþi în sine, dar dotaþi cu lipsã de scrupule ºi mîncãrime de condei, ca fiind corifei ai tãmîierii generale, cu dublul scop de a potoli foamea de adulare a celor mai de sus ºi de a mesmeriza conºtiinþele simple întru acceptarea unei situaþii de fapt revoltãtoare. De aici, condiþionarea oricãrui acces în domeniile superioare ale culturii - fie acesta doctorat, funcþie de conducere cît de banalã, înscrierea la unele facultãþi de profil, de calitatea de membru de partid.
Mintea lor îngustã - pentru cã nu numai mentalitatea lui Ceauºescu era la mijloc - nici nu putea sã meargã cu raþionamentul pînã la nivelul al doilea, acela cu „trãdare sã fie, da' s-o ºtim ºi noi“; nu înþelegeau cã asemenea mici defulãri critice erau psihologic favorabile regimului, oferind o minusculã satisfacþie omului de rînd, senzaþia de „a-i fi pãcãlit“ pe cei ce conduc ºi lãsînd impresia democraþiei. Cum nu cred în predestinarea geneticã la paranoia, ni s-ar pãrea interesant de reconstituit etapele psihozei de guvernare, pentru uzul generaþiilor politice ulterioare; dar e tîrziu.
Spaima de rîsu' lumii
Sã reþinem totuºi cele dinainte ca pe o primã etapã a teatrului aluziei, ca formã embrionarã a teatrului rezistenþei mai ales, întrucît se leagã de orizontul de aºteptare socialã (vector - de jos în sus). altfel zis, românul oricum fãcea haz de toate necazurile. Cu atît mai mult se rîdea la teatru. Replici simple ºi scrise acum mulþi, mulþi ani de autorii lor fãrã nici o legãturã cu carenþele socialismului, de tipul lui:
„De mîine începe foamea…“ (Camus, Caligula)
sau
„Economii, economii, Horaþiu:
Fripturile rãmase de la praznic
Au fost servite reci la masa nunþii“ (Shakespeare, Hamlet)
stîrneau hohote satisfãcute - deºi, adeseori, nescontate - din partea publicului care, fãrã perspectivã culturalã sau chiar cu, vedeau în ele aluzii la putere, la partid, la Ceauºescu. ªi, desigur, cu tot protestul oamenilor de teatru, alarmaþi, dar încîntaþi ºi nu totdeauna nevinovaþi, ele provocau iritãri paroxistice autoritãþilor. Iar dacã scãpaserã neobservate la vizionarea oficialã, erau retezate din mers, uneori cu scene întregi, pentru „a nu se putea interpreta“.
Acesta era chiar motivul pentru care se organizau „vizionãri cu public“, repetiþii generale cu sala plinã ºi avanpremiere: pentru a se vedea cînd, unde ºi de ce rîde lumea; ºi foarte frecvent tocmai pãrþile cele mai reuºite - vinovate sau nu - erau eliminate la premierã. Fiincã erau interpretabile. Se rîdea la ele - deci, nu puteau fi decît aluzii politice. Erau ele, majoritatea, reintroduse apoi pe furiº de cãtre actori, dar asta era deja altã problemã.
Mai sus pomenita agravare a situaþiei economice, sociale ºi politice oferã dramaturgilor români bogat material pentru piesele lor, ºi ne referim, desigur, la material de genul considerat „subversiv“ de ocîrmuire. ÃŽn acest aberant joc de-a hoþii ºi vardiºtii, la un moment dat dramaturgii par sã se fi sãturat sã fie vinovaþi - ºi vînaþi - fãrã vinã ºi încep sã intre în joc. Se adaugã la aceastã dramaturgie a aluziei - dramaturgie, nu teatru, pentru cã majoritatea pieselor „problematice“ nu apucau sã vadã lumina rampei ori mãcar a vitrinei - nu numai propriile insatisfacþii ale autorului ºi propriul sãu simþ exacerbat al umorului, ci ºi nevoia de a rãspunde tocmai orizontului de aºteptare al publicului.
N-a fost, poate, perioada cea mai fertilã ca relevanþã esteticã: e greu de spus cîte dintre piesele acestei perioade vor mai fi jucate peste cincizeci sau o sutã de ani - dacã, peste cincizeci sau o sutã de ani se va mai juca teatru; dar textul dramatic s-a obiºnuit, cum spuneam, cu poziþionarea lui sub zodia variabilitãþii. pe noi nu ne intereseazã teatrul - sub multiplele lui aspecte - ca fenomen estetic, ci întru cît este el ecoul, replica undei de ºoc a unei epoci.
Fitilistica
Supus acestei duble presiuni a orizontului de aºteptare - comanda socialã ºi nevoia publicului de a gãsi în el, ca manifestare publicã, supapã de defulare a propriilor insatisfacþii, niciodatã spectacolul dramatic nu a fost, poate, sub o zodie mai vitregã. E cu atît mai uluitor gradul excepþional de evoluþie la care a ajuns, dovadã cã nimic nu stimuleazã mai mult secreþia valoricã decît constrîngerile de orice naturã ºi cã libertatea de expresie este neinfringibilã prin represiune, doar intricarea cãilor pe care le foloseºte pentru a-ºi cîºtiga dreptul la existenþã este mai mult sau mai puþin anergizantã. Din chiar acest motiv, de prea puþine ori, ºi cel mai frecvent în textul dramatic, am putut decela mãrturii aproape incontestabile ale acestei lupte de conºtiinþã.
Dar la fel de - dacã nu mai - relevantã este poziþia sa în axiologia conºtiinþelor. Într-o perioadã în care toate cãile de exprimare ale opiniei publice erau confiscate, teatrul redevenise ceea ce fusese la începuturile sale: o tribunã a expresiei libertãþii, cu tot patosul acestei expresii de manual.
Dar toate aceste considerente pot avea, cum am mai spus, un aer oarecum neºtiinþific, cîtã vreme nu avem dovezi ferme în nici un sens: oamenii de teatru se fereau sã recunoascã a fi „bãgat fitile“ în realizãrile lor, iar „tabãra opusã“, a „vînãtorilor de aluzii“, era notorie pentru suflatul în iaurt. Pe de altã parte, dupã înlãturarea dictaturii toþi s-au grãbit sã treacã drept dizidenþi, împãunîndu-se cu ceea ce altãdatã nu mai pridideau sã nege, încît e strict imposibil sã mai decelezi cînd anume erau sinceri.
...Unde-am rãmas
Dupã decembrie 1989, libertatea de opinie redevenind o realitate - uneori exploatatã pînã la exacerbare - teatrul a pierdut aceastã poziþie, preluatã de mass media, de presã, de jocul politic în sine devenind fie o artã „elitistã“ - pentru teatrele care, beneficiind de sponsorizãri speciale, îºi pot permite un asemenea statut, fie, dimpotrivã, o înjghebare cu iz comercial-bulevardier, „de turneu“, pentru cele care mai sperã sã se autoîntreþinã. De un statut încã aparte se mai bucurã încã teatrele din provincie, unice repere culturale locale, aflate însã la discreþia bugetului comunitar.
Au apãrut atîtea trupe noi, s-au înmulþit ºcolile superioare de profil, s-au diversificat modalitãþile dramatice, s-au înjghebat, mai fragile sau mai durabile, punþi spre lume... Prea puþine trupe mai pot menþine echilibrul just între nevoia de public (generatoare de concesii) ºi imperativul categoric al calitãþii pe care îl cere nu numai tradiþia, dar ºi reperele mondiale. Cele mai multe trupe sînt silite sã se întreþinã cu piesete bulevardiere, de turneu. Cei mai mulþi absolvenþi (regizori, actori, teatrologi) fac dublaje de desene animate, prezintã buletinul meteo, joacã în romtelenovele (cîþiva fericiþi) sau fac „tapiserie“ la programele tv cu public, visînd sã-i remarce cineva ºi sã ajungã producãtori. Cele mai multe dintre trupele strãine care au stabilit legãturi cu cele româneºti se confruntau ele înseºi cu probleme de sponsorizare cãci „no business like show business“.
Pe deasupra, teatrele, cele care mai supravieþuiesc, se confruntã cu încã un „cancer“ strict distructiv: clientelismul. Cu împuþinarea posturilor bugetare, necesarul de specialiºti din teatre începe a fi „umplut“ cu rude, acoliþi, „pile“ ale noilor comanditari de tot felul. Cîtã vreme va prolifera aceasta, teatrele se vor umple cu salariaþi fãrã nici un interes petru instituþia pe care o deservesc - în toate sensurile cuvîntului… - ºi care nu e, pentru ei, decît suport de sinecurã; ce ºtiu ei ºi ce-i intereseazã din problemele teatrului, în general ºi în special?! Or, teatru fãrã pasiune…
Despre ce e vorba
Dramaturgia româneascã... Ieºind din zona comenzii sociale, lipsitã de factorul entuziasm care a generat atîtea piese, din care destule foarte bune, dramaturgia româneascã este, practic, extinctã. Piesele scrise în perioada anterioarã lui '89 au devenit caduce nu neapãrat prin conataþiile ideologice, cît prin referenþial: pe cine mai intereseazã cum era viaþa acum cincisprezece, douãzeci de ani? Pe cei care au trãit-o - nu, abia s-au descotorosit de ea, pe neaºteptate, dupã ce fuseserã siguri cã vor muri în interiorul acelei realitãþi. Pe cei ce s-au nãscut dupã - nici atît; copiii ãºtia nu mai au simþul istoriei. Recent, explicînd unor copii de vreo doisprezece ani cum erau îmbrãcaþi cei de vîrsta lor pe vremea lui Caragiale, m-au întrebat cu seninãtate: „cînd asta, pe vremea lui Ceauºescu?...“ Deci - teatrele joacã mai curînd piese româneºti interbelice sau mai vechi decît dramaturgie originalã postbelicã.
Noile generaþii de scriitori par mai fascinaþi de eseu. Aþi observat un fenomen? Cu cît se gîndeºte mai puþin, cu atît mai multe volume de filosofie, meditaþii, maxime, eseuri apar. Probabil, fiecãrui om care gîndeºte astãzi lucrul i se pare atît de extraordinar, încît nu se poate abþine sã nu-l comunice urbi et orbi. Iar dacã, printr-o întîmplare, un tînãr autor ar fi interesat de genul dramatic, ar scrie probabil un scenariu de film publicitar sau de telenovelã (dacã este excesiv de serios) ºi l-ar vinde unei televiziuni.
Or, Doamne, Dumnezeule, nici nu cred sã fi existat în zona aceasta o perioadã mai fertilã, mai ofertantã ca sursã de inspiraþie pentru un autor dramatic; revin la un loc comun ºi zic cã nici Caragiale n-a avut noroc de asemenea vremuri în care tragicul ºi comicul se amestecã pînã la redefinire, în care sublimul ºi ridicolul se îmbinã bergsonian, în care aparenþa nu mai are pretenþia sã ascundã nici o esenþã… Unde sînt comediografii care sã scrie despre ele? De ce nu scriu? Cum de ce? Pentru cã nu mai au pentru cine. Teatrul nu existã fãrã receptarea imediatã. Fãrã public.
Sã vedem lucrurile aºa cum sînt: teatrul a pierdut „rãzboiul minimului efort“ în faþa televiziunii, a computerului, a tuturor metodelor digest de comunicare, relaxare ºi formare quasi-esteticã. A pierdut mai întîi rãzboiul cu filmul, apoi cu radioul, apoi cu televiziunea... Ne e tot mai greu ºi nouã, amatori de teatru, sã ne mobilizãm pentru un spectacol ºi, recunoaºteþi sincer, cînd o faceþi, totuºi, de cîte ori nu regretaþi cã aþi pierdut un meci, un film, un talk-show; de cîte ori nu lãsaþi televizorul „pe înregistrare“, ca sã gãsiþi la întoarcere un indispensabil episod de telenovelã? Iar cînd n-o faceþi, cît de des regretaþi cu adevãrat?
În perioada pre-decembristã, cînd mass media erau... aºa cum erau, sãlile de teatru, reci ca gheaþa, erau arhipline. Acum...
Se mai face teatru de calitate, mult ºi bun, teatru adevãrat. Mai sînt oameni de meserie care nu vor sã trãdeze aceastã frumoasã pasiune. Teatrul, însã, adevãratul teatru, a încetat a mai fi un fenomen de masã. A devenit o artã „pentru iniþiaþi“, ca opera sau muzica simfonicã. Spectacolul realitãþii, un pas mai înainte dupã „happening“, este cu mult mai imediat, mai variat ºi mai absorbant.
ªi atunci, teatrul a coborît ºi el în stradã, acolo de unde a plecat ºi unde nu-i stã rãu de loc. Dar aceasta este o simplã concesie tranzitorie. O cristalizare este necesarã, un salt structural, o redevenire. Oare, încotro?
...ÃŽnspre Piatra Tineretului
Cu atît mai frumoasã o asemenea tradiþie ca prezentul festival, iatã, jubiliar. Pentru mine, personal, e prilejuitor de nostalgii la limita insuportabilului. Dar nici duºmanii n-ar putea contesta rolul lui de - încã un loc comun - gurã de aer proaspãt sufletului nostru sufocat ºi poluat de kitsch. Vivat, crescat, floreat. Totuºi, deºi ºtiu cã necesarul de bilete a copleºit mult cererea, nu mã pot abþine sã nu mai cînt o datã balada unui greier… mare: unde e publicul Teatrului Tineretului? Ne cunoºteam cu toþii, ne reîntîlneam - cei de aceeaºi vîrstã - la spectacolele date de colectiv în centrele universitare pe unde studenþeam, veneam de trei, de zece ori la acelaºi spectacol, cu aceeaºi bucurie. Desigur, e bine cã vin la teatru oameni noi. Dar unde sînt cei vechi, intelectuali, oameni de culturã sau simpli pasionaþi? Mai sînt cîteva zile de festival, apoi iar vã veþi plînge de monotonia oraºului. Veniþi! Trimiteþi-vã copiii! Mai sînt locuri, nu mai sînt… mai este loc pentru teatru în viaþa noastrã.
|
Autentificare
