Monitorul de Neamt si Roman ziarul din judetul Neamt cu cei mai multi cititori
  Stiri azi     Arhiva     CĂŁutare     Anunturi     Forum     Redactia  
AutentificareAutentificareÎnregistrare 
RSS News Feed - Monitorul de Neamt Retele Sociale si RSS
RSS - Monitorul de Neamt
Calendar- Arhiva de Stiri Octombrie 2005
LMMJVSD
     12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31      
Stiri pe e-mail - Newsletter Monitorul de Neamt Newsletter
Nume:
Email:
Optiuni PaginĂŁ Optiuni paginĂŁ
AdaugĂŁ in Favorites AdaugĂŁ in Favorites
SeteazĂŁ PaginĂŁ de start SeteazĂŁ PaginĂŁ de start
TipĂŁreste pagina TipĂŁreste pagina


























Monitorul de Neamt » Stiri Eveniment cultural 29 Octombrie 2005
Tipăreste articolul - Varianta pentru imprimantă Trimite acest articol unui prieten  prin email
Criza în teatru și teatrul în criză

Criza în teatru și teatrul în criză

Ce, Doamne, iartă-mă, de o oră stau și mă gîndesc la un titlu pentru materialul acesta și nu-mi vin decît platitudini în minte: teatrul la răscruce; teatrul - încotro?; perspective dramatice contemporane și de-alde-astea. Dar - ce și cum să spui despre destinul unei arte minunate aflate în stare de criză majoră, „față cu“ un festival care ar părea să dovedească tocmai contrariul conceptului crizei?
Or, atunci cînd nu știi încotro s-o iei, bine e să te întorci înapoi pînă te lămurești în ce direcție ar trebui să mergi. S-o luăm, dară, „de la patuzsopt“, ba chiar ceva mai dinapoi.

Să nu uităm că...
...Teatrul românesc, apărut sub zodia scolasticului și a spectacolului de curte, evoluează rapid spre funcția sa primară, aceea de tribună de opinie. Într-o lume în efervescență, populată de neștiutori de carte, teatrul național a reprezentat ceea ce reprezintă pentru românii de astăzi televiziunea sau, de ce nu, Internetul. Generația patruzecioptistă a înțeles bine acest lucru și l-a folosit din plin. Ceea ce spunea Filimon despre rolul mobilizator al teatrului în limba greacă pentru pregătirea mișcării eteriste putem spune și noi astăzi despre teatrul secolului al XIX-lea și mai de apoi. Detaliile ar ocupa prea mult loc și ar forța uși deschise: Hora Unirii s-a cîntat întîi pe o scenă de teatru; Independența, Primul Război Mondial, toată ctitorirea României moderne și toată istoria ei a încăput și a început în teatrele naționale.
Pînă și perioada de relativă liniște și prosperitate dintre războaie s-a reflectat în dramaturgia și spectacologia românească, tocmai prin abolirea monopolului deținut de aceste instituții de cultură și prin diversificarea estetică, dar și managerială a fenomenului teatral. Literatura română „ardea etapele“, sincronizîndu-se cu cultura lumii.
...Apoi a venit Al Doilea Război Mondial și, după dezastruosul lui sfîrșit, într-o țară aflată în stare de cronică șovăire, noii stăpîni și instrumentatorii lor de la Moscova nu puteau să ignore - V. Lunacearski și epigonii săi - rolul propagandistic al acestei arte atît de deschise. S-au „primenit“ structuri, s-a luat în stăpînire gîndirea artiștilor. Azi, ei mai sînt ironizați sau huliți pentru ceea ce au scris și au spus. Ce se putea face?

Dreptul la frică
Unica apărare a artistului în fața istoriei este schizofrenia socială, necesară dedublare mai ales omului de teatru, sub zodia unei atît de drastice schimbări politice și, subsecvent, sociale. Pentru că arta, înainte de a fi altceva, este a unei vremi. Iar teatrul, spectacularul, este cel mai fericit, în imediatul său, dar și cel mai expus presiunilor orizontului de așteptare.
Într-un fel, am fost cu toții tributari acestei mentalități, dar nouă ni se recunoaște dreptul la frică - mai bine zis, fiecare își recunoaște sieși dreptul la frică -, pe cînd artiștilor - nu. Exponențiali, ei trebuie să răspundă dublei presiuni a orizontului de așteptare, cu atît mai drastic, în totalitarism, cu cît este mai încărcat de reprimări și autoreprimări, și să-i mulțumească atît pe cei ce dau comanda socială cît și pe cei ce o resping; ba, încă, s-o facă fără să arate că resimt dubla presiune, pentru că încruntarea generează suspiciune. Mai adăugînd la aceasta și „curățenia“ ce s-a făcut în acte și în conștiințe după 1989, ajungem la o perioadă mai greu de restituit documentar, din prisma orizontului de așteptare, decît antichitatea. Și totuși, revoluțiile au obsesia propriei cronologii, cele de pînă acum au dovedit-o. Cît de încărcate ne sînt conștiințele pentru a tenta o asemenea tabula rasa nu atît la nivel național cît la nivelul interesului fiecăruia? E poate prea devreme să o știm.
Cum am putea dovedi, totuși, amintirea vreunui gest de curaj? Care este instrumentul cu care cercetătorul, chiar în ipoteza recoltării mărturiei directe, ar putea să măsoare, să calibreze exact adevărul; și, din adevărul presupus, cît e real și cît e imaginație? Ignorabimus.
Ce ne rămîne, în cercetarea teatrului acelei epoci? Șansa unei munci asemănătoare celei prestate odinioară de cei ce „puricau“ operele de artă, de cenzori și politruci, prin care să identificăm... ceea ce ei n-au putut identifica, fiindcă, dacă ar fi identificat ei, ar fi dispărut din text ori spectacol. Sau - culmea ironiei - ceea ce aceștia vor fi lăsat, intenționat, să treacă, din considerente care, adesea, ne scapă sau... pe care nu le putem argumenta. Și aceasta - pentru opere scrise acum cîteva zeci de ani!
Într-atît de cumplit a fost - și iată că mai este - perversul joc pe care l-au jucat cu conștiințele noaste, încît falsificarea n-a avut loc numai la prezentul de atunci, mimetic, ci se extinde și asupra prezentului și viitorului istoriei noastre. Să încercăm, totuși.

Supunere și opunere. Teatrul pîndit
Karl Jaspers propune conceptul de autodomesticire ca o reacție a instinctului de conservare la represiunea prelungită, întrebîndu-se dacă, da sau nu, „în urma procesului de «autodomesticire», omul și-ar pierde forța și disciplina, tocmai întrucît societatea bine organizată îl scutește de toate dificultățile prin învingerea cărora el a devenit odinioară om. (...) Acolo unde el șomul, nnț este constrîns să se supună, dobîndindu-și funcția sa, relativ sigură, în supunere oarbă, teama se poate diminua pînă la a deveni motorul permanent al impunerii obedienței.“
În România ceaușistă, naționalismul socialist - ce să vezi! așa se chema și ideologia lui Hitler… - această „supunere oarbă“ de resortul fricii a însemnat pentru noi mai mult o reacție de autosălbăticire față de lumea ca lume. De aici, poate, reacția adversă postrevoluționară: cosmopolitismul sălbatic care, astăzi, începe a trezi cele trei reacții dramatice aristoteliene de bază: rușinea, mila și groaza. Dar pentru dramaturgia și pentru spectacolul de teatru românesc, a fost un ceas, dacă nu fericit, măcar spornic.
Frica de teatru, de artă, nevoia de a cenzura cît mai drastic faptul spectacular poate izvorî însă și de aici. Să ne punem o clipă în postura unui asemenea activist. Ce te faci, tu, „factor responsabil“ cu un spectacol modern, pe un text - frecvent - clasic, adică inatacabil (a se vedea celebrul „să vie mîine tovarășul Molière ăsta la mine cu secretarul de partid!“), spectacol cu un ritm antrenant, în care interpreții „se scălîmbăie“ în tot felul, un spectacol pe care ție, unul, nu-ți vine să dai doi bani, dar la care publicul se înghesuie, rîde, aplaudă mai ceva ca la vizitele de lucru, comentează și… mai vine odată, cu toată familia, cu vecinii, cu prietenii? Ba, săptămîna următoare, ți se trimite (reflexiv-pasiv cu nuanțe de gheață) o informare cum că la un post străin s-a comentat spectacolul ca fiind o critică vehementă a regimului; și te trezești chemat „sus“ și întrebat: păi, ce-ai păzit, tovarășe; unde ți-au fost ochii?!
De aici, ideea tragicomică artei-sperietoare, a oamenilor de artă ca sabotori ai regimului, de aici ceea ce Marin Preda denumea „frica de scriitori“, convingerea că „ăștia“ (oamenii de artă și cultură, evident) nu au altă treabă decît „să critice regimul“ instigați de obscure „forțe reacționare“ externe. De aici, una din sursele paranoiei lui Ceaușescu (și a acoliților săi), care nu l-a părăsit pînă la urmă, frica de „agentúrili străíni“. De aici, ideea restrîngerii pîrghiilor de afirmare artistică la un unic festival de artă „angajată“ - vai, tristă ambivalență semantică: angajată î militantă / angajată î mercenară. De aici, promovarea unei generații de scriitori, talentați sau netalentați în sine, dar dotați cu lipsă de scrupule și mîncărime de condei, ca fiind corifei ai tămîierii generale, cu dublul scop de a potoli foamea de adulare a celor mai de sus și de a mesmeriza conștiințele simple întru acceptarea unei situații de fapt revoltătoare. De aici, condiționarea oricărui acces în domeniile superioare ale culturii - fie acesta doctorat, funcție de conducere cît de banală, înscrierea la unele facultăți de profil, de calitatea de membru de partid.
Mintea lor îngustă - pentru că nu numai mentalitatea lui Ceaușescu era la mijloc - nici nu putea să meargă cu raționamentul pînă la nivelul al doilea, acela cu „trădare să fie, da' s-o știm și noi“; nu înțelegeau că asemenea mici defulări critice erau psihologic favorabile regimului, oferind o minusculă satisfacție omului de rînd, senzația de „a-i fi păcălit“ pe cei ce conduc și lăsînd impresia democrației. Cum nu cred în predestinarea genetică la paranoia, ni s-ar părea interesant de reconstituit etapele psihozei de guvernare, pentru uzul generațiilor politice ulterioare; dar e tîrziu.

Spaima de rîsu' lumii
Să reținem totuși cele dinainte ca pe o primă etapă a teatrului aluziei, ca formă embrionară a teatrului rezistenței mai ales, întrucît se leagă de orizontul de așteptare socială (vector - de jos în sus). altfel zis, românul oricum făcea haz de toate necazurile. Cu atît mai mult se rîdea la teatru. Replici simple și scrise acum mulți, mulți ani de autorii lor fără nici o legătură cu carențele socialismului, de tipul lui:
„De mîine începe foamea…“ (Camus, Caligula)
sau
„Economii, economii, Horațiu:
Fripturile rămase de la praznic
Au fost servite reci la masa nunții“ (Shakespeare, Hamlet)
stîrneau hohote satisfăcute - deși, adeseori, nescontate - din partea publicului care, fără perspectivă culturală sau chiar cu, vedeau în ele aluzii la putere, la partid, la Ceaușescu. Și, desigur, cu tot protestul oamenilor de teatru, alarmați, dar încîntați și nu totdeauna nevinovați, ele provocau iritări paroxistice autorităților. Iar dacă scăpaseră neobservate la vizionarea oficială, erau retezate din mers, uneori cu scene întregi, pentru „a nu se putea interpreta“.
Acesta era chiar motivul pentru care se organizau „vizionări cu public“, repetiții generale cu sala plină și avanpremiere: pentru a se vedea cînd, unde și de ce rîde lumea; și foarte frecvent tocmai părțile cele mai reușite - vinovate sau nu - erau eliminate la premieră. Fiincă erau interpretabile. Se rîdea la ele - deci, nu puteau fi decît aluzii politice. Erau ele, majoritatea, reintroduse apoi pe furiș de către actori, dar asta era deja altă problemă.
Mai sus pomenita agravare a situației economice, sociale și politice oferă dramaturgilor români bogat material pentru piesele lor, și ne referim, desigur, la material de genul considerat „subversiv“ de ocîrmuire. În acest aberant joc de-a hoții și vardiștii, la un moment dat dramaturgii par să se fi săturat să fie vinovați - și vînați - fără vină și încep să intre în joc. Se adaugă la această dramaturgie a aluziei - dramaturgie, nu teatru, pentru că majoritatea pieselor „problematice“ nu apucau să vadă lumina rampei ori măcar a vitrinei - nu numai propriile insatisfacții ale autorului și propriul său simț exacerbat al umorului, ci și nevoia de a răspunde tocmai orizontului de așteptare al publicului.
N-a fost, poate, perioada cea mai fertilă ca relevanță estetică: e greu de spus cîte dintre piesele acestei perioade vor mai fi jucate peste cincizeci sau o sută de ani - dacă, peste cincizeci sau o sută de ani se va mai juca teatru; dar textul dramatic s-a obișnuit, cum spuneam, cu poziționarea lui sub zodia variabilității. pe noi nu ne interesează teatrul - sub multiplele lui aspecte - ca fenomen estetic, ci întru cît este el ecoul, replica undei de șoc a unei epoci.

Fitilistica
Supus acestei duble presiuni a orizontului de așteptare - comanda socială și nevoia publicului de a găsi în el, ca manifestare publică, supapă de defulare a propriilor insatisfacții, niciodată spectacolul dramatic nu a fost, poate, sub o zodie mai vitregă. E cu atît mai uluitor gradul excepțional de evoluție la care a ajuns, dovadă că nimic nu stimulează mai mult secreția valorică decît constrîngerile de orice natură și că libertatea de expresie este neinfringibilă prin represiune, doar intricarea căilor pe care le folosește pentru a-și cîștiga dreptul la existență este mai mult sau mai puțin anergizantă. Din chiar acest motiv, de prea puține ori, și cel mai frecvent în textul dramatic, am putut decela mărturii aproape incontestabile ale acestei lupte de conștiință.
Dar la fel de - dacă nu mai - relevantă este poziția sa în axiologia conștiințelor. Într-o perioadă în care toate căile de exprimare ale opiniei publice erau confiscate, teatrul redevenise ceea ce fusese la începuturile sale: o tribună a expresiei libertății, cu tot patosul acestei expresii de manual.
Dar toate aceste considerente pot avea, cum am mai spus, un aer oarecum neștiințific, cîtă vreme nu avem dovezi ferme în nici un sens: oamenii de teatru se fereau să recunoască a fi „băgat fitile“ în realizările lor, iar „tabăra opusă“, a „vînătorilor de aluzii“, era notorie pentru suflatul în iaurt. Pe de altă parte, după înlăturarea dictaturii toți s-au grăbit să treacă drept dizidenți, împăunîndu-se cu ceea ce altădată nu mai pridideau să nege, încît e strict imposibil să mai decelezi cînd anume erau sinceri.

...Unde-am rămas
După decembrie 1989, libertatea de opinie redevenind o realitate - uneori exploatată pînă la exacerbare - teatrul a pierdut această poziție, preluată de mass media, de presă, de jocul politic în sine devenind fie o artă „elitistă“ - pentru teatrele care, beneficiind de sponsorizări speciale, își pot permite un asemenea statut, fie, dimpotrivă, o înjghebare cu iz comercial-bulevardier, „de turneu“, pentru cele care mai speră să se autoîntrețină. De un statut încă aparte se mai bucură încă teatrele din provincie, unice repere culturale locale, aflate însă la discreția bugetului comunitar.
Au apărut atîtea trupe noi, s-au înmulțit școlile superioare de profil, s-au diversificat modalitățile dramatice, s-au înjghebat, mai fragile sau mai durabile, punți spre lume... Prea puține trupe mai pot menține echilibrul just între nevoia de public (generatoare de concesii) și imperativul categoric al calității pe care îl cere nu numai tradiția, dar și reperele mondiale. Cele mai multe trupe sînt silite să se întrețină cu piesete bulevardiere, de turneu. Cei mai mulți absolvenți (regizori, actori, teatrologi) fac dublaje de desene animate, prezintă buletinul meteo, joacă în romtelenovele (cîțiva fericiți) sau fac „tapiserie“ la programele tv cu public, visînd să-i remarce cineva și să ajungă producători. Cele mai multe dintre trupele străine care au stabilit legături cu cele românești se confruntau ele înseși cu probleme de sponsorizare căci „no business like show business“.
Pe deasupra, teatrele, cele care mai supraviețuiesc, se confruntă cu încă un „cancer“ strict distructiv: clientelismul. Cu împuținarea posturilor bugetare, necesarul de specialiști din teatre începe a fi „umplut“ cu rude, acoliți, „pile“ ale noilor comanditari de tot felul. Cîtă vreme va prolifera aceasta, teatrele se vor umple cu salariați fără nici un interes petru instituția pe care o deservesc - în toate sensurile cuvîntului… - și care nu e, pentru ei, decît suport de sinecură; ce știu ei și ce-i interesează din problemele teatrului, în general și în special?! Or, teatru fără pasiune…

Despre ce e vorba
Dramaturgia românească... Ieșind din zona comenzii sociale, lipsită de factorul entuziasm care a generat atîtea piese, din care destule foarte bune, dramaturgia românească este, practic, extinctă. Piesele scrise în perioada anterioară lui '89 au devenit caduce nu neapărat prin conatațiile ideologice, cît prin referențial: pe cine mai interesează cum era viața acum cincisprezece, douăzeci de ani? Pe cei care au trăit-o - nu, abia s-au descotorosit de ea, pe neașteptate, după ce fuseseră siguri că vor muri în interiorul acelei realități. Pe cei ce s-au născut după - nici atît; copiii ăștia nu mai au simțul istoriei. Recent, explicînd unor copii de vreo doisprezece ani cum erau îmbrăcați cei de vîrsta lor pe vremea lui Caragiale, m-au întrebat cu seninătate: „cînd asta, pe vremea lui Ceaușescu?...“ Deci - teatrele joacă mai curînd piese românești interbelice sau mai vechi decît dramaturgie originală postbelică.
Noile generații de scriitori par mai fascinați de eseu. Ați observat un fenomen? Cu cît se gîndește mai puțin, cu atît mai multe volume de filosofie, meditații, maxime, eseuri apar. Probabil, fiecărui om care gîndește astăzi lucrul i se pare atît de extraordinar, încît nu se poate abține să nu-l comunice urbi et orbi. Iar dacă, printr-o întîmplare, un tînăr autor ar fi interesat de genul dramatic, ar scrie probabil un scenariu de film publicitar sau de telenovelă (dacă este excesiv de serios) și l-ar vinde unei televiziuni.
Or, Doamne, Dumnezeule, nici nu cred să fi existat în zona aceasta o perioadă mai fertilă, mai ofertantă ca sursă de inspirație pentru un autor dramatic; revin la un loc comun și zic că nici Caragiale n-a avut noroc de asemenea vremuri în care tragicul și comicul se amestecă pînă la redefinire, în care sublimul și ridicolul se îmbină bergsonian, în care aparența nu mai are pretenția să ascundă nici o esență… Unde sînt comediografii care să scrie despre ele? De ce nu scriu? Cum de ce? Pentru că nu mai au pentru cine. Teatrul nu există fără receptarea imediată. Fără public.
Să vedem lucrurile așa cum sînt: teatrul a pierdut „războiul minimului efort“ în fața televiziunii, a computerului, a tuturor metodelor digest de comunicare, relaxare și formare quasi-estetică. A pierdut mai întîi războiul cu filmul, apoi cu radioul, apoi cu televiziunea... Ne e tot mai greu și nouă, amatori de teatru, să ne mobilizăm pentru un spectacol și, recunoașteți sincer, cînd o faceți, totuși, de cîte ori nu regretați că ați pierdut un meci, un film, un talk-show; de cîte ori nu lăsați televizorul „pe înregistrare“, ca să găsiți la întoarcere un indispensabil episod de telenovelă? Iar cînd n-o faceți, cît de des regretați cu adevărat?
În perioada pre-decembristă, cînd mass media erau... așa cum erau, sălile de teatru, reci ca gheața, erau arhipline. Acum...
Se mai face teatru de calitate, mult și bun, teatru adevărat. Mai sînt oameni de meserie care nu vor să trădeze această frumoasă pasiune. Teatrul, însă, adevăratul teatru, a încetat a mai fi un fenomen de masă. A devenit o artă „pentru inițiați“, ca opera sau muzica simfonică. Spectacolul realității, un pas mai înainte după „happening“, este cu mult mai imediat, mai variat și mai absorbant.
Și atunci, teatrul a coborît și el în stradă, acolo de unde a plecat și unde nu-i stă rău de loc. Dar aceasta este o simplă concesie tranzitorie. O cristalizare este necesară, un salt structural, o redevenire. Oare, încotro?

...Înspre Piatra Tineretului
Cu atît mai frumoasă o asemenea tradiție ca prezentul festival, iată, jubiliar. Pentru mine, personal, e prilejuitor de nostalgii la limita insuportabilului. Dar nici dușmanii n-ar putea contesta rolul lui de - încă un loc comun - gură de aer proaspăt sufletului nostru sufocat și poluat de kitsch. Vivat, crescat, floreat. Totuși, deși știu că necesarul de bilete a copleșit mult cererea, nu mă pot abține să nu mai cînt o dată balada unui greier… mare: unde e publicul Teatrului Tineretului? Ne cunoșteam cu toții, ne reîntîlneam - cei de aceeași vîrstă - la spectacolele date de colectiv în centrele universitare pe unde studențeam, veneam de trei, de zece ori la același spectacol, cu aceeași bucurie. Desigur, e bine că vin la teatru oameni noi. Dar unde sînt cei vechi, intelectuali, oameni de cultură sau simpli pasionați? Mai sînt cîteva zile de festival, apoi iar vă veți plînge de monotonia orașului. Veniți! Trimiteți-vă copiii! Mai sînt locuri, nu mai sînt… mai este loc pentru teatru în viața noastră.

Articol afisat de 1058 ori  |  Alte articole de acelasi autor  |  Trimite mesaj autorului
(Ada POPOVICI)
Adaugă comentariul tău la acest articol Comentarii la acest articol:
Nu există nici un comentariu la acest articol
Stiri Locale Stiri Locale
Stiri Sport Stiri Sport
Stiri Eveniment cultural Stiri Eveniment cultural
Stiri, informatii, cursul valutar, datele meteo, horoscop, discutii, forum.
Webdesign by webber.ro | Powered by SiteManager CMS
©2003-2006 Drepturile de autor asupra Ăźntregului continut al acestui site apartin Ăźn totalitate Grupul de Presa Accent SRL Piatra Neamt
Reproducerea totalĂŁ sau partialĂŁ a materialelor este permisĂŁ numai cu acordul Grupului de Presa Accent Piatra Neamt.
Grupului de Presa Accent SRL - societate in insolventa, in insolvency, en procedure collective