„Iubitele lu' mama“
Fireºte, corect ar fi, „iubitele mamei“. Numai cã, respectîndu-i alintul, aceasta este formula cu care tanti Lili, vecina mea de gard din satul natal, îºi apeleazã în zori, ºi nu numai, orãtãniile curþii. Mã uit peste gard ºi îi dau bineþe. Femeia, trecutã de mult de vîrsta pensiei, hrãneºte din palmã cîteva rãþuºte moþate. Cu pãsãrile curþii ei vorbeºte cum ai vorbi cu oamenii. „Dacã le pun mai mult mãlai în tocãturã, fac nazuri“, îmi explicã ea. Pãsãrile mãnîncã dimineaþa înaintea femeii. La douã zile, rãþuºtelor le amestecã, în tocãtura cu lipani ºi urzici, un ou crud.
M-am nimerit, de cîteva ori, alãturi de bucureºteni, cînd televiziunile umpleau ecranul cu plînsul disperat al unor þãrãnci cînd le erau îndesate în sac, de invadatori marþieni, vietãþile pe care le-au crescut ºi hrãnit aºa cum îºi cresc ºi hrãnesc copiii. „Niºte proaste! Sã zicã mersi cã statul le dã bani. Eu nu le-aº da nimic!“, comenteazã abrupt un inginer de ºuruburi. Nu-l pocnesc, cu toate cã mã mãnîncã încheietura pumnului. Concepþia strepezitã a oraºului este cã þãranul creºte gãini, fiindcã altfel moare de foame. Cu totul fals. Curtea plinã cu orãtãnii este mai întîi o filosofie de viaþã. O curte pustie de pãsãri, orfanã de cîntatul cocoºului, e la fel de tristã ca o curte fãrã joaca plinã de vitalitate a copiilor. Cînd dintr-o ogradã nu se aude zarva pãsãretului, ceva e în neregulã. Gazdele sînt de mult la cimitir, ori omul, vãduv, zace bolnav, uitat de rude ºi de copiii plecaþi de mult la oraº. Pãsãretul curþii, cel îndesat cu japca în tomberoane, face parte din familia þãranului. Curtea animatã înseamnã sãnãtate, viaþã normalã. Cînd vitele ºi pãsãrile îi mor, el ispãºeºte ca Iov o pedeapsã. Pedeapsã biblicã. Acum pedeapsa pare a veni de la oameni. Pe glob, miliarde de dolari au fost transferaþi din bugetele statelor în conturile firmelor ºi persoanelor care gospodãresc fãrã eficienþã, dar cu voracitate, molima mileniului. Molimã care, fie vorba între noi, a omorît mai puþinã lume, la scarã mondialã, decît pojarul ºi amigdalita.
„Iubitele lu' mama“, o aud peste gard pe tanti Lili. E o femeie singurã. A trãit un timp la oraº. Nu-i ºtiu povestea. Unii spun cã s-a însingurat de tînãrã în urma unei trãdãri dureroase în dragoste. Rãþuºtele, puii de gãinã sînt, pentru ea, suflete cu care intrã în dialog. Ele o cunosc, îi ciugulesc din palmã, se alintã scoþînd sunete rãsfãþate. La Bucureºti, deasupra mea, stã doamna Popescu, nonagenarã, soþie a fostului profesor universitar Tudor R. Popescu, somitate în drept internaþional. Are un pisoi care mie îmi displace. E gras fiindcã a fost castrat. Uneori, pisoiul scapã în curte ºi din curte scapã în stradã. Doamna Popescu îl cautã la trei noaptea. E disperatã. Mã întreb ºi o întreb ce s-ar face dacã odatã nu ºi-ar mai gãsi pisoiul pe care îl cheamã Florin. „Aº muri“, zice ea, fãrã ezitare. Am prieteni care au în casã iguane, pui de leopard sau papagali uriaºi. Un profesor de românã de la „Bãlcescu“ creºte un ºarpe boa pe care îl pupã în bot. Numai orãºenii, în concepþia orãºenilor, pot creºte pãsãri ºi animale de companie. Ei îºi pot permite filosofia unei vietãþi-prietene, alta decît omul. Þãranul e neghiob, sãrac, creºte gãini doar pentru a le mînca ºi mai e ºi prost cã plînge. ÃŽi anunþ cã tanti Lili n-a tãiat niciodatã o pasãre. E vegetarianã.
|
Autentificare
